Pe 5 mai, Parlamentul României a răsturnat guvernul cu 281 de voturi acordate în favoarea unei moțiuni de cenzură – cu mult peste cele 233 necesare. Știrea s-a situat, în mare parte, relativ jos pe agenda mass-mediei europene, aproape ca și cum ar fi fost vorba de încă o criză politică la periferia Europei. Dar ceea ce s-a întâmplat la București nu priveşte doar România. Este vorba despre un mecanism de uzură politică ce reapare în Uniunea Europeană cu o frecvență tot mai mare, scrie un fost ambasador al Greciei la Moscova, într-un text publicat în publicația grecească Protagon, citată de Rador Radio România. Guvernul Bolojan nu a căzut din cauza unei opoziții unite cu un plan de guvernare comun. A căzut din cauza asocierii dintre două spații politice care în mod normal ar trebui să fie în conflict permanent: Partidul Social Democrat (PSD) și AUR, partid naționalist și eurosceptic. Stânga și dreapta naționalistă au votat împreună pentru a răsturna un guvern proeuropean care fusese identificat cu disciplina bugetară, cu tăierile și cu presiunea în direcţia reformelor. Tiparul este deja familiar pentru oricine urmărește cu seriozitate politica europeană. În Grecia, în 2015, SYRIZA (stânga radicală) a guvernat împreună cu ANEL (dreapta naţionalistă). Două partide cu poziții aproape diametral opuse în chestiuni legate de societate, politica privind migrația sau relațiile externe au găsit un teren comun în opoziția faţă de austeritatea și cadrul european care a impus-o. În Franța, în 2024, guvernul Barnier a căzut atunci când stânga și Reuniunea Națională a lui Marine Le Pen au votat împreună în favoarea unei moțiuni de neîncredere. La scurt timp după aceea, în Germania, criza coaliției guvernamentale legată de politica bugetară a deschis calea unor alegeri care au întărit forțele politice cele mai extremiste. Schema se repetă cu o consecvență remarcabilă: presiune bugetară, oboseală socială, prăbușirea încrederii în partidele tradiționale, colaborarea cu forțe antisistemice diverse, instabilitate politică. Și apoi, ciclul o ia de la capăt. Criza capătă o importanță mult mai mare deoarece România nu este o țară oarecare din Europa de Est. În ultimii ani, a devenit o verigă crucială în strategia occidentală față de Rusia și în sprijinul acordat Ucrainei. Portul Constanța funcționează ca o rută alternativă cheie pentru exporturile ucrainene prin Marea Neagră. România este ruta prin care trec părți importante ale așa-numitului „coridor de solidaritate”, prin care sunt transportate bunuri, echipamente și provizii către Ucraina. La Deveselu se află unul dintre cele mai importante elemente ale apărării antirachetă a NATO pe flancul estic al Alianței. Cu alte cuvinte, stabilitatea României este direct legată de arhitectura generală de securitate occidentală în regiunea Mării Negre. Acest lucru explică de ce consolidarea AUR provoacă îngrijorare în multe capitale europene. Partidul a adoptat în mod repetat o retorică eurosceptică, o poziție prudentă față de sprijinirea Ucrainei și poziții considerate deosebit de favorabile Moscovei. Liderul său, George Simion, a declarat după căderea guvernului că „România trebuie să se întoarcă la votul românilor” – o formulare care amintește puternic de vocabularul politic al populismului european din ultimul deceniu. În miezul tuturor acestor crize se află o problemă pe care Europa este în continuare incapabilă să o rezolve politic: cum să împace nevoia de stabilitate bugetară cu revendicările sociale de protecție, venituri și relaxare politică? Grecia a fost cel mai dramatic exemplu al acestui conflict. Guvernul Tsipras a fost ales cu mandatul de a combate austeritatea, a organizat un referendum care a validat această linie și apoi a fost obligat să semneze un nou memorandum de salvare financiară. Contradicția a fost atât de profundă încât a afectat grav atât credibilitatea guvernului, cât și încrederea unei mari părți a societății în instituțiile europene însele. România nu se confruntă cu dilema menţinerii sau nu a monedei euro, adică cu dilema unei posibile ieșiri din zona euro. Se confruntă însă cu un risc diferit, la fel de periculos: pierderea încrederii piețelor financiare, presiunea asupra monedei proprii, creșterea inflației și incapacitatea de a finanța economia la costuri sustenabile. În același timp, țara trebuie să finalizeze reforme critice pentru a obţine aproximativ 11 miliarde de euro din fondurile europene de redresare. Orice perioadă de incertitudine politică prelungită afectează nu doar economia țării, ci și credibilitatea generală a strategiei europene în regiune. Întrebarea adesea evitată în dezbaterea publică europeană este cine beneficiază de această erodare constantă a coeziunii politice. Răspunsul se găsește ușor pe hartă. O Europă obosită politic, divizată social și nesigură din punct de vedere strategic este un mediu ideal pentru strategia de influență a Rusiei. Moscova nu creează singură rupturile sociale din cadrul societăților europene. Le exploatează. Ani de zile, a investit sistematic în ecosisteme de dezinformare, polarizare politică și punere sub semnul întrebării a coeziunii europene, în special în țările în care presiunea socială a slăbit deja încrederea în centrul politic. România face acum din ce în ce mai mult parte din această imagine europeană mai amplă. Elementul îngrijorător nu este doar căderea unor guverne. Crizele guvernamentale fac parte din viața democratică. Problema mai profundă este că Europa pare să producă în mod repetat condițiile politice care duc la aceste crize. Normele bugetare, posibilitățile limitate de intervenție a statului și presiunea constantă pentru ajustare reduc treptat spațiul politic al guvernelor. Cetățenii cer protecție, siguranţa veniturilor și un sentiment că au controlul asupra vieții lor. Guvernele sunt adesea incapabile să răspundă fără a intra în conflict cu regulile pe care se bazează însăși arhitectura economică europeană. Acest vid este umplut de forțe politice care