Iranul a anunțat oficial, din nou, închiderea strâmtorii Ormuz, prin care, în mod normal, trece zilnic peste 20% din petrolul mondial, dar și gaz lichefiat și alte produse energetice. După numeroase discuții privind pericolul major pentru nave și tranzitul selectiv, iată că strâmtoarea este declarată închisă. De ce? Pentru că petrolul înseamnă bani. Dependența lumii de petrolul din regiune reprezintă o pârghie de negociere importantă pentru Iran. Dacă, în dosarul nuclear și militar, vedem cum dilema de securitate blochează strategic pacea, în dosarul Ormuz, sancțiuni și energie, observăm că războiul a redevenit o negociere despre bani, rute comerciale și presiune economică. Poziția americană este clară: Strâmtoarea Ormuz trebuie redeschisă. Reuters și Washington Post arată că administrația Trump a legat direct negocierile de reluarea traficului prin strâmtoare și chiar a amânat lovituri asupra infrastructurii energetice iraniene tocmai pentru a lăsa loc diplomației. Pentru Washington, problema nu este doar bilaterală; Ormuz este o arteră globală pentru petrol, gaz și comerț, iar blocarea ei înseamnă șocuri de preț și instabilitate internațională. Mai mult, Trump a acuzat NATO că nu sprijină SUA în eforturile de eliberare a strâmtorii, punând presiune politică asupra statelor europene. În viziunea strategică a Iranului, Ormuzul este exact invers: nu este o rută care trebuie pur și simplu normalizată, ci un instrument de control cu impact internațional. Reuters arată că Teheranul cere recunoașterea suveranității sale asupra strâmtorii, iar Associated Press sugerează că Iranul se îndreaptă chiar spre un regim de control coercitiv al trecerii. Aici opoziția este directă: SUA susțin în mod imperativ redeschiderea Ormuzului, în timp ce Iranul nu este dispus să negocieze sub presiunea bombelor. Pe tema sancțiunilor, logica americană este una tranzacțională. Wall Street Journal rezumă oferta astfel: relaxarea sancțiunilor nucleare și sprijin pentru un program nu